(Persona, Umbra, Anima, Animus)
File de jurnal
Se povestește că-ndepărtatul ținut al Transilvaniei se află un ținut de mister cu 4 porți. Cu emoții am pornit în călătorie către acest ținut, numit Remeți de Bihor – pustnicul, sihastru, călugărul muntelui alb, sub ploaia cerului, înconjurată de verdele naturii, ciupind cu privirea din peisajul drumului, spre a nu mă rătăci în necunoscutul mare al scurtei călătorii. Vedeam Pământul vesel, Cerul zâmbind, vântul ploii îl simțeam în spate, mângâindu-mi și udându-mi umbra, speriată fiind de tainicul drum. Dintr-o tresărire, băgasem de seamă că ceea ce mă speria era amintirea Pâmântului trist și singur, pe care niciun pui de om nu se așeza în tihna lungă, printre roadele sale ascunse. Tot ce mă susținea era El, Cel care-mi veghea misiunea de pelerin offrana.
Ajunsă în fața muntelui verde, zăresc cabana unde aveam să mă unesc cu tot ce umblă-n ea, cu timpul, cu energia, cu suflete țesătoare de viață.
Fiecare pelerin este întâmpinat cu căldură de gazde. Intru în holul cabanei și zăresc cele 3 ceasuri în perete, la recepție, cu acele timpului pe jumătatea dreaptă a cadranului fixate pe amiaza zilei și a vieții. Și mă las în curgerea timpului… Primesc cheia camerei unu, la parter, gândul singurătății (unu) m-a străfulgerat când am intrat în cameră și am simțit atâta spațiu gol în jurul meu; m-am așezat pe-un gând și-mi glăsuiam că părți din mine în ea voi rândui. Mă întrebam cu cine? Doar cu mine? Uitându-mă prin larghețea camerei, dau de un păiajen mare negru, în colțul înalt din partea dreaptă a tavanului, se cobora din înaltul lui, și împreună începem să țesem la o pânză… îi număram piciorușele imaginând ce pânză va țese el, și-mi dezlegam năvodul de stihuri: pe-a sa pânză o pot zări, dar oare pe-a mea putea-v-am s-o văd?
În următoarele zile, ghizii școlii de vară aveau șă ne coducă pașii sufletului către 4 porți ale transformării interioare, pășind mai întâi într-un spațiu de inițiere, împărțit în patru insule, fiecare având un epigraf jung-ian scris pe „stâlpul“ celor patru porții, cu o intenție, pe care aveam să o aducem în câmpul conștiinței și asupra căreia chemarea era să reflectăm și să observăm la finalul călătoriei unde avea să ne fie purtat mersul dincolo de cele patru chei. Astfel că, pe poarta dinspre Est era inscripționat: „Vederea îți va deveni clară numai după ce îți privești propria inimă. Cine privește afară visează. Cine privește înăuntru se trezește.”; pe cea dinspre Vest inscripția era: „Atât cât putem să distingem, singurul scop al omului este să aducă lumina înțelegerii în întunericul purei existențe.”; poarta Sud-ului purta inscripția: „Nu suma evenimentelor prin care am trecut sunt ceea ce am ales să devin.”; iar pe cea de-a patra poartă, a Nord-ului, era înscris: „Întâlnirea între două personalități diferite este ca și atunci când amesteci două substanțe chimice: dacă ele se amestecă în orice fel, amândouă se vor transforma.” – C. G. Jung.
Ei bine, deschiderea fiecărei porți nu o puteai face oricum, decât deșirând poarta spre interior, veșnic deschisă spre exterior, de către îndreptarii lor. Ca să poți călători în ținutul fiecărei insule, făgada era să parcurgi prefacerea celor 4 amfore: persona, umbra, anima și animusul, sub cele 4 vânturi (arhetipuri): Boreas cu al său vânt năpraznic dinspre miazănoapte, cu vijelia de emoții, ascunse-n cufărul nevăzut; Euros cu vântul de aurore; Notos cu vântul de la miazăzi, aducător de ploi și Zefirul, cu al său vânt răcoros de asfințit.
În întâia și a treia zi, a prelegerilor jung-iene, am parcurs 4 etape ale transmutării-transformării Sinelui-Individuația (C.G.Jung), în procesul terapeutic (în viață), prin întâlnitrea copilul interior vs. arhetipul tata, cu umbrele sale, anima-animus și persona:
1. NIGREDO (mărturisire), a fost momentul destăinuirii și descărcării de sine, când am străpuns apărările și izolare nevrotică, în spațiul întunecat, în care zgurul a ars și am descoperit „prima materia”, împovărată de întunericul personal, de umbră (complexe-proiecții). Am înfruntat umbra, care anunța moartea vechii identități (sinele fals), despovărându-mă de ceea am respins și interiorizat în Sine: autocritica, rușinea, vinovăția, distorsiuni, angoase, etc, și am ieșit la lumina, care anticipa renașterea noii ființe.
2. ALBEDO (clarficare-iluminare), ca lumina să prindă viață, am realizat asocieri, amplificări , am imaginat și simbolizat problema nevrotică, observând legăturile cu procesele inconștiente. Dialogul interior prin intermediul viselor a adus noi clarificări și a urmat o schimare de atitudine în fața dominației intelectului conștient. Întunericul s-a limpezit și sufletul s-a trezit, într-un spațiu protejat de noile aurore, îndemnându-mă la reflectare asupra direcției vieții, către Marele Scop-Viața.
3. CITRINITAS (educație), în acest chei, conștiința a intervenit prin interpretarea și înțelegerea problemei, la nivelul gândirii și al sentimentelor raționale/iraționale, facilitând relaționarea conștientă cu ceilalți, cu lumea de lângă mine. A fost momentul când răsăritul soarelui pe cerul interior, printr-un vis, purtător de insight, mi-a arătat calea, ca intenția sufletului să se înfăptuiască.
4. RUBEDO (transformare), cu umbletul prin vise și insights, la întânirile cu persona, umbra, anima, animus, am descoperit mitul personal, care m-a trăit. Descoperind mitul personal și parcurgând cele patru răstimpuri ale transmutării-transformării am reîncadrat problema, resimbolizat-o, și am asimilat conținutului constelat, atingând trăirea cu mitul. Trăindu-mi propriu mit, sufletul s-a eliberat de lanțurile condiționărilor și s-a unit cu psihicul, în autenticitatea propriul scop al vieții, după nenumărate bătălii interioare. Această experiență transformatoare C. G. Jung o numea ca fiind biruința în fața ego-ului: „O experiență a Sinelui este oricând o biruință în fața ego-lui”.
| |
The three phases of the magnum opus: Nigredo, Albedo, Rubedo.
(from Pretiosissimum Donum Dei, published by Georges Aurach in 1475)
CUM A FOST ÎNTÂLNIREA CU COPILUL INTERIOR?!
Copilul Interior, cel hărăzit de imaginație vie, cel care ne cheamă să stăm pe-o piatră, o bancă, la o fereastră, și să privim la Cer, ca pe un ecran, în care se reflectează Cerul din noi, și de la care începem să țesem încercări de a ajunge în miezul nostru, a fost cel care a mijlocit întâlnirea cu persona, umbră, anima, animus și Sinele. El a mijlocit calea către inconștient, vederea țărmului dintre inconștient și conștient, sub o abundență de imagini vii, mult mai vastă decâ insula constiinței mele, fiind peste puterea mea de a-i pătrunde înțelesul. Tot ce-am put face a fost să încerc labirintul cu o atitudine conștientă, dându-i voie să coopereze, fără a opune rezistență, ce m-ar fi aruncat peste punte, pe tărâmul potrivnic, cum timp îndelungat am făcut-o.
În întâlnirea cu Copilul interior, am vizualizat „același” copil inocent, vesel și nescris, plimbărețe prin toate odăile inimii. Iar când sosit-a clipa să-și scoată capul din odăile sufletului, deodată, ca prin magie purta pe umeri mantia lumii tăinuită-n gri, o lume în care să bagi de seamă la cele spuse, o lume nespontană, mărginită, stingheră și covârșită. Și în trecerea clipelor, îmi cercetam cupa: Cum aș putea născoci un țărm în care al tău mal, cu al meu mal să se-ntâlnească? Doar în cânt găsit-am dezlegarea: Sortit-a mamă spirit mi-o pus în ochi fântâni de lacrimi/C-această întâlnire să fie izvor de rouă/Și nu furtuni nețărmuite-n suflet/Când oi afla o veste ce are să mă-nece în lacrimi de durere./Și-așa aflat-am printre picurii de rouă/C-a mea primară mamă,/Purtat-a sub inimă coconul,/Ca după nouă luni de viu,/În loc să pună în inimă coconul,/Se lepăda de miez,/Zvârlind negura cea grea/Peste înainte de iubire și peste-apoi iubire!/Copilul mă privea și mă cheama la el/Nedându-i ascultare, credeam că făr` de el, oi fi/Dar el din întuneric, veghea la ce trudam/Să cresc, și tot să cresc,/Fără de el…dar n-am voit a spune că făr` de el,/Eram pe-o muchie în viață?!
După drumeția pe tărâmul copilului interior s-a poposit pe țarina arhetipului tatălui, din care am creat o arcadă peste noi, semn al plăsmuirii unui spațiu sacru sub care ne-am adăpostit, pentru a putea accesa bătrânul înțelept și bătrâna înțeleaptă din propriu suflet. Am descoperit o multitudine de arhetipuri, a căror energie a potențat psihicul fiecăruia, la diferite nivele de dezvoltare (copilărie vs maturitate), cu structura lor piramidală (armonizarea Sinelui), în vârf, deplinătatea arhetipului (integrare/unificare), la bază, bipolaritatea disfuncțională pasivă/activă în umbră:
- Copilul Divin (sursa vieții interioare), care devine Rege.
- Copilul Precoce (dorința de a cunoaște, împărtăși, învăța, explora), care devine Magician.
- Copilul Oedipian (energia pasională, simțul de a se minuna și aprecia tainica profunzimilor interioare în el/în alții), care devine Amantul.
- Eroul (cu palidă responsabilitate pentru realizări), care devine Războinicul.
M-am întrebat: Cum activez Copilul interior, când bipolaritățile neintegrate și neunificate ale arhetipului inundă psihicul, viața? Și care e resursa principală, care ne dirijează către integrarea și unificarea bipolarităților, pentru a accesa arhetipurile mature în deplinătatea lor (Regele, Magicianul, Amantul, Războinicul)?
Bipolaritățile neintegrate/neunificate ale Copilul Divin: Tiranul de pe tron, este copilul din adult, care cade slugă perfecționismului, dorind și așteptând imposibilul de la sine și ceilalți, mustrându-se din nimicuri. Prințul Molâu e cel care se simte neînsemnat, fără entuziasm, fără spirit de inițiativă și fără viață. Resursa pentru ei este autoreflecția asupra modului în care fiecare își acordă sieși atenția, ca sursa vieții interioare să îl sprijine în reînnoirea bucuriei, păcii, prospețimii, luminii, etc.
Aspectele neintegrate/neunificate ale Copilul Precoce: Escrocul care le stie pe toate, este caracterizat de infantilism în gândire, sentimente și comportamente, și crede că a atins centrul echilibrului. ,Prostuțulʼ, este aparent lipsit de vigoare, creativitate și personalitate. Resursa lor este dezvoltarea simțului valorii de sine, pentru ca încrederea în energia ce îi ghidează să devină una creatoare de viață, și nu doar acumulare de … .
Bipolaritățile neintegrate/neunificate ale Copilul Oedipian: Băiatul Mamei, cel prins omblical de mamă și plin de sine, privește printr-un singur ochi către muze feminine, fără asumarea responsabilității în a experimenta complexitatea unei relații intime reciproce. Visătorul, e cel care își caută nimfa mamă, ascunsă numai printre vise, se autocondamnă separării de relațiile umane. Resursa lor de bază este călătoria spre lumea exterioară și conștientizarea relației cu sine însuși și tu, descoperindu-se pe sine prin ceilalți.
Părțile neintegrate/neunificate ale Eroului: Gradomanul bătăuș, cel care vrea să impresioneze mereu, cu aerul de superioritate, își caută neîncetat locul central în lume, iar dacă pretențiile sale, privind locul său, sunt puse la încercare, furia din el erupe. E singuratic și dornic ca celălalt să-și sacrifice viața pentru el, și doar întâmplare morții unui seamăn, îl trezește din ghearele maniei de a fi în centru; doar pierzând la masa morții, el se deschide maturității sănătoase. Lașul e celălalt pol al gradomanului, fuge din fața luptei (fizice/psihice). Linia suportabilității lașității, când e atinsă la miximum, lașul erupe violent verbal și fizic, devenind vizibilă grandomania din el. Resursa lor este calitatea de a fi umil, smerit, însemnând conștientizarea și recunoașterea propriilor limite, și curajul de a cere ajutorul, atunci când este necesar. (R.Moore & D. Gillette).
Am învățat că odată cu vârsta adultă a persoanei (bărbat/femeie) starea de băiat/fată nu dispare și arhetipurile care au format baza copilăriei, nu se dizolvă nici ele, ci ”manifestă o semnificativă influență asupra evoluției bărbatului/femeii, fiecare necesitând transcederea energiilor copilăriei, construind pe ele, și nu căutând să le anihileze”. (R.Moore & D. Gillette).
Ignorarea și izgonirea copilului interior aduce cu sine ,blestemulʼ umbrei asupra sufletului, care răspândește și multiplică trăsăturile caracteristice fiecărei umbre, manifestând atitudini și comportamente distructive și inumane (Mitul Oedip). Cu cât ne apropiem mai mult de copilul interior, îl îmbrățișăm, fără a ne identifica cu el, cu atât sursa sa de viață o ridicăm în lumină și unitatea lui doi, devine Unus Mundus, Yang și Yin uninându-se în TAO. Această uniune, împreuna cu cele 4 amfore, ne sprijină să ne continuăm călătoria conștientă în serenitate, bucurie, armonie, trăindu-ne mitul personal într-o viață autentice, în acceptare, împlinire, unificare, smerință.
În cea de-a doua și a patra zi, asocierea, imaginația creativă, amplificarea, reîncadrarea, simbolizarea și resimbolizarea conținutului temelor alese au ocupat spațiul ludic în care ne-am conectat la noi înșine și la ceilalți sub peceta Nigredo, Albedo, Citrinitas, Rubedo. Ne-am grupat, din nou, în echipe și am călătorit pe tărâmul viselor, căutând elemente evidente ale visului propriu, simboluri, asocieri, amplificări, în funcție de conținuturile proprii ale conștientului/inconștientului.
Cum trupul nostru devine constelație a umbrei, visul este asemeni Căii Lactee, prin care inconștientul încearcă să ajungă la funcția inferioară prin lumea simbolică. Meritul funcției inferioare constă în „unirea inconștientul cu conștiința, a unui complex cu restul personalității, și face posibil ca inconștientul să iasă la suprafață” (Marie Louise von Franz), iar resursele primare și secundare depozitate în umbră, cândva puncte slabe ale Sinelui (Sine slab) să fie reînviate și aduse în lumină, prin alință cu celelalte două funcții aflate parțial în lumină, parțial în întuneric.
În exercițiu, analiza visului, din trecutul nopților am ales două vise, unul în care am trăit și m-am trezit în frică, agitație, și în cel secund, liniștea senină a fost elementul principal din vis și după vis. Lăsând deoparte înțelegerea intelectuală, m-am reconectat la conținutul fiecăruia, l-am privit și observat, de la fereastra celor patru funcții ale conștiinței: senzație, gândire, sentiment, intuiție.
Am acordat atenție primei reacții subiective față de imaginea principală din fiecare vis (primul vis repetitiv, imaginea sensului giratoriu; al doilea vis, imaginea bărbatului cu părul galben cu ochii albaștri), am observat celelalte reacții prin filtrul celor patru funcții, răspunzând la întrebările:
Senzația: Cum am reacționat cu corpul la imaginea principală a visului?
Sentimentul: Care a fost întâi-ul sentiment față de imagine (energie emoțională crescută/scăzută)? Cum mă simt în relație cu imaginea?
Gândirea: La vederea imaginii, mintea cum a reacționat (cu calm/cu frică)? Îmi spune ceva imaginea?
Intuiția: Are iz sănătos această imagine? Pot să mă apropii de această imagine?
Prin liniștirea fricii copilului față de lumea nevăzută și relaționarea cu ea, am adus la suprafață punctele slabe (pasive-inactive) ale personalității, resursele primare și secundare depozitate în umbră, resimțite ca sensibilități asupritoare, prin imensa lor încărcătură emoțională. Am deslușit că ceea ce mă asuprește, până la tiranie, nu este frica, tristețea, rușinea, bucuria, fericirea, etc, ci încărcătura, tensiunea fiecăreia, strânse într-un spațiu atăt de limitat, îngust și închis, sub un foc care mocnește, și arde și tot arde, când intru într-un univers care le potențează, prin respingeri, interdicții, prejudecăți, etc. Mi-am repoziționat conexiunile față de lumea exterioară, și am lăsat ca viața să se manifeste, cu riscul de a ,muriʼ, în adâncuri simțând, fără a lăsa mintea să interpreteze, că ceea ce va muri, vor fi doar pecetele lumii gri de pe inima mea. Miezul înțelegerii a fost că, trăind încărcătura emoțională a funcției inferioare (senzațiile mele), care nu poate fi dominată/dresată, are totuși o mare calitate, de reînnoire a vieții, reînsuflețire a Sinelui, dacă i se permite să se manifeste în propriul spațiu (intuiția). Această permisiune trebuie să fie onorată, cel puțin, din partea trăitorului, pentru a detensiona parțial încărcătura…și o nouă viață începe să răsară…Întregul proces al transformării nicicând nu se oprește, el continuă și când lumina morții se arată…
În cea de-a cincea zi am strâns totul sub cupola apei cristaline, venită din ploaia cunoașterii Sinelui, am pășit fiecare în lanul roadelor anotimpului în care am luat ființă: vara cu ale sale conexiuni solare (Sinele) de miazăzi, în care zilele sunt lungi și nopțile scurte, a însuflețit printr-un ritual, relațiile dintre noi, continuându-ne devenirea cu tot ce am trăit și descoperit în umbră, anima, animus, arhetip; toamna cu labirinturile sale de nostalgii hipnotice, odată cu amestecul culorilor sufletului, s-a manifestat într-un ritual repetitiv de protejare magică a centrului, culegând lumină și căldură din razele sorilor de oameni, pentru continurea transformării Sinelui personal (Atman); iarna, prin ritual, în nucleul său s-au așezat noi bulbi, care au să guste din căldura pământului, acoperit de-ngheț; cu o aplecare asupra lor, în primăvară, vom zări un Soare reînnoit, sub care vom ființa din întuneric spre existența pură. Este înfătuirea drumul de la Nigredo la Albedo, când se arată că fiecare vietate are nevoie de ceva/cineva în noaptea-ntunecată, până când lumina va răsări, din nou; primăvara, în ceremonia nopții-luminii egale, a redat întregul drum al tranformării, de la Nigredo la Rubedo, iar noii lăstari încolțit-au în lumina Soarelui reînnoit, o ,autoritateaʼ caldă a cunoșterii, înțelepciunii, divinității!
De cu ziuă am meditat, dar spre-n serare, cu ce ne-am nutrit? Am râs, ne-am jucat, am stat cu sufletul alături de Naționala României de Fotbal, o gașcă de psihoterapeuți înfocați și entuziasmați trăind speranța victoriei, s-au sărbătorit zile de naștere, s-a jucat nelipsitul joc Mafia… și am râs cu omul frumos Ada Milea, care ne-a cântat și ne-a trecut prin întregul proces de individuație:
„E-așa departe de noi…/ Încât lumina/ În loc să vină/ Merge înapoi./ Suntem așa departe de voi…/ Încât credința noastră/ Nu se vede în noi./ Fug să mă regăsesc/ Și nu mă întâlnesc/ Doamne, oare/ De ce mi-e bine/ Când sunt departe de mine…?/ Doamne, oare/ De ce mi-e bine,/ Când eu..sunt departe de mine?”.
Și iată-ne, că am trecut prin punctele cardinale cu anotimpurile și resursele noastre, urmând calea către propria umbră, animus-anima, persona, arhetip, ca în final să ne întâlnim cu noi înșine într-un Sine mai integrat, mai unificat: sfârșitul s-a reunit cu începutul, iar intenția și-a aflat răspunsul…din noianul căutărilor, imaginea riscului de a uita scopul s-a ivit, însă înfruntând primejdia, undeva la jumătatea drumului ceva s-a întâmplat, și după un timp poate ne-am spus: Am învins, îndurând, sperând și iubind! Cel care îndură răul este trăit de iubire. Cântâdu-i umbrei un stih și înc-un stih, răsplătit-a fi-vom cu o glăsuire a odei bucurii pentru tristețe, a curajului pentru vinovăție, a candorii pentru rușine, a blândeții pentru furie, a văzutului pentru nevăzut…
Aceasta a fost călătoria Școlii de vară Psihoterapiei Pozitive 2024, în care am ființat în împreună, prin cele 4 Aurore și 4 Zefiruri, mai îmbogățiți în trup, relații, realizări și spiritualitate.
Prin urmare, „când ne ascundem în sâmburi de iubire, nu vom ști că suntem iubire!” – Amilü Jungtrim: să ne amintim „CÂT DE IUBIRE SUNTEM” (Liana Don) și că „citind o carte de C.G. Jung, tot ca prima dată va fi” (Gabriela Hum).
Povestea a-nceput demult… Jurnalul vieții continuă…
Articol scris de Georgi FÎNTÎNARU
Imagine: Mandala de C. G. Jung