La ce mi-a folosit participarea la Conferința Națională de Psihoterapie Psihodinamică Pozitivă „Think about Youth”
…sau cum să nu joci la alba-neagra cu păreri
Povesteam deunăzi cu o cunoștință despre „tineretul din ziua de azi”, pentru că mi se ceruse o părere avizată, în calitate de psihoterapeut.
Și, deși nu sunt convinsă dacă persoana în cauză dorea să primească realmente o informație, potențial nouă, în scop de învățare, sau, din contră, dorea să își exprime o idee prestabilită (în speranța că îi voi confirma că e foarte bună), am încercat să creionez o perspectivă care să ajute la înțelegerea contextului.
Însă oamenii adesea îmi pun întrebări ca la testele grilă, cu două variante de răspuns: e bine sau nu-i bine? E normal sau nu? E alb sau negru? Să știm și noi o dată pentru totdeauna!
Și pe măsură ce îmi auzeam cuvintele rostogolindu-se, mi-am dat seama că acesta este cuvântul cheie: CONTEXT, că până nu observi ce se întâmplă în jurul unui om, unei situații, nu poți să înțelegi cătuși de puțin cum, de ce și la ce reacționează de fapt.
Și când spun context, mă refer la cel temporal, spațial, fizic, social, cultural, emoțional și așa mai departe.
Și am realizat, privind retrospectiv, cum Conferința Națională de Psihoterapie Psihodinamică Pozitivă exact despre asta a fost. Despre CONTEXT. Acela în care s-a născut, a devenit conștient de sine și trăiește copilul, adolescentul sau tânărul. Și ce bine că a fost așa!
La fel cum, pentru a înțelege cum și de ce se dezvoltă o plantă (crește sau nu, înflorește sau nu, se usucă sau se înclină într-o direcție), e necesar să înțelegem mediul: solul, lumina, aerul, temperatura și măsura în care acestea se potrivesc cu nevoile specifice ale plantei respective.
Știm de mult din psihologie că mintea omului (și a majorității viețuitoarelor) preferă de departe familiarul în detrimentul noului, ca efect direct al instinctului de conservare. Cu alte cuvinte, mă liniștește ce e așa cum m-am obișnuit și mă anxietează, îmi creează disconfort ce e nou. Nu de alta, dar despre lucrurile știute am informații, m-am adaptat cumva la ele, iar despre cele noi, nu! Creierul va consuma mai multă energie să observe și să decidă, plus că, instinctiv, prevăd posibilitatea unui pericol, așa că e mult mai liniștitor să evit opțiunea.
Din această cauză, mintea emoțională alege cu mai mare ușurință să îndrăgească ce e familiar (evitarea anxietății) și apoi vine cu o serie de argumente raționale care să-i justifice decizia.
Și cam asta se întâmplă de secole și astfel apare legendara prăpastie dintre generații, exprimată teatral prin afirmații de genul „Pe vremea mea, maică, nu se făcea așa!”, „Dar nu e normal, dom`le, unde s-a mai pomenit așa ceva!”, „A-nnebunit lumea, tineretul ăsta nu mai are limite!”, „Tot timpul cu ecrane, eu la vârsta lor eram toată ziua afară.” și alte variațiuni pe aceeași temă.
Ce legătură are aceasta poveste cu tinerii noștri?
Are cu felul în care îi vedem noi, iar la conferință am putut să înțelegem mai clar întregul lor context, astfel încât pe viitor să nu ne lăsăm hipnotizați de propria anxietate la nou și să răspundem cu alb sau negru, concluzionând, de fapt, ceva despre noi, nu despre ei. Anume dacă situația corespunde sau nu familiarului în care noi, generațile mai vechi, ne-am format, neînțelegând contextul lor complet diferit.
Îmi vine în minte prima temă, susținută de Roman Ciesielski, psihiatru și psihoterapeut pentru copii și adolescenți, din Polonia, cu titlul Family system – source of strenght and wisdom. O temă exact despre cum copilul este un produs al mediului în care crește. Și al timpului în care apare și se dezvoltă. Iar acestea necesită îndeaproape înțelese.
Și că dacă vrem să ajutăm copilul în cum se simte și în ce face, e nevoie să se schimbe ceva în contextul său, în mediul său.
Ultima temă, pereche parcă cu prima, îmbrățișând trecerea de la teorie la practică, de la ipotetic la prezent, a fost susținută de Gabriela Hum, psiholog și psihoterapeut, care, cu ajutorul participanților de diferite vârste din sală, a arătat în timp real diferențele incontestabile de operare a minții celor din generația Z față de cei din generațiile anterioare, de parcă ar fi făcut un interviu cu specii diferite, sau cu reprezentanți ai două planete, sau ere, diferite.
Ceea ce, dincolo de metaforă, este cam așa.
Am avut workshopuri despre cum diagnosticăm și cum lucrăm cu patologii specifice, frecvent întâlnite (ADHD, autism, traumă, abuz sexual), care da, sunt diagnosticate mult mai des în prezent decât acum 20-50-100 de ani. Din cauze ușor explicabile. Fie legate de creșterea factorilor predispozanți din mediul copilului, fie legate de dezvoltarea din medicina, neuroștiință, psihiatrie, psihologie, sociologie și în general a științelor odată cu trecerea anilor.
Colegele mele Ioana Radu și Crenguța Belegan au avut prezentări și workshopuri excelente pe aceste teme și ne-am bucurat să ne împărtășească din experiența lor.
Vine adesea și întrebarea: Contribuie dezvoltarea științelor, apariția internetului și explozia de informații la apariția anumitor probleme de ordin psihologic?
Sigur! Absența informațiilor contribuie într-un fel, iar prezența informațiilor contribuie în alt fel. (După cum, într-o notă umoristică dar serioasă, mi-a spus cândva, pe când eram studentă la medicină, un profesor, la ginecologie: și prostituatele și călugărițele se confrunta cu probleme medicale, doar că sunt diferite.) Așadar, nu e cu „da sau nu”, e cu „care”.
M-am bucurat să văd și tehnici de explorare și intervenție care se potrivesc de minune copiilor și adolescenților, precum psihodrama, iar să particip mi-a amintit prin simțuri ce tămăduitoare este această metodă, pe cât de simplă pe atât de puternică. Colegele Orban Maria și Szoke Eniko au lucrat cu atâta finețe și precizie încât ne-am simțit în siguranță să ne lăsăm copilăriile în mâinile lor. (Psihodramatic se poate lucra atât cu adulți, cât și cu copii – abordarea are doar câteva detalii diferite.)
M-a întrebat recent o clientă dacă se face o formare diferită în facultatea de psihologie sau în formările de psihoterapie ca să poți să lucrezi cu copiii.
I-am spus ca nu, (nu e ca pediatria din medicină, deși poți să înveți tehnici specifice de lucru), însă trebuie folosit „bunul simț”, acea înțelegere că, dincolo de capacitățile specifice vârstei, e nevoie să poți să te raportezi și la contextul timpului omului din fața ta, nu să-l compari, precum țața Floarea sau badea Ghio (nefamiliarizați cu psihologia), cu felul în care erai tu în copilăria comunistă, pentru că lumea în care te-ai născut tu nu prea seamănă cu lumea în care s-au născut ei. Ca oportunități, probleme, aspect, preocupări, moduri de funcționare și găsire de soluții, stil de relaționare, abilități, perspective, viziune asupra orice, stil de comunicare, nevoi și moduri de satisfacere a acestora.
Iar dacă vrem să lucrăm cu ei, e necesar să lucrăm CU EI!
Am contribuit la această conferință cu o prezentare despre una dintre problemele frecvent întâlnite în generațiile tinere: disocierea somatica și emoțională. Și am avut bucuria să văd că cele trei abordări propuse pentru înțelegerea și intervenția în aceste cazuri au fost primite cu multă deschidere, curiozitate și apreciere, iar asta s-a simțit extrem de încurajator pentru viitorul breslei!
În cazul în care anxietatea proprie de schimbare încă se mai ține strâns de mână cu convingerea vehementă că ce simt e semn clar ca nu ar trebui să fie așa lucrurile legat de tendințele generațiilor mai tinere, vin și amintesc câteva momente similare în istorie. (Doar câteva, pentru ca ele sunt multe, însă eu am fost la profil de bio-chimie, pregătind medicina, de aceea n-am insistat mult pe istorie și științe sociale.)
- Când a apărut medicina, oamenii au considerat-o blasfemie, era strigător la cer să concepi să te interpui voinței divine. Era imoral să tai omul, era abominabil să faci autopsii. Azi ne vine chiar la îndemână să ne interpunem și să nu mai murim după un strănut.
- Când au început femeile să miște în front și să-și glăsuiască nevoile, să-și folosească intuiția, inteligența emoțională, naturistă sau sau să ia atitudine, au început să le ardă pe rug, „că-s vrăjitoare”.
- Cândva, cele mai luminate minți erau covinse că pământul e plat și că soarele se învârte în jurul lui. (Galileo Galilei și Nicolaus Copernicus au suferit un pic din cauza asta.) Azi ne e chiar util GPS-ul, de principiu.
- A fost la fel de neconceput și ca femeile să înceapă să poarte pantaloni, să meargă la facultate, să aibă profesii sau să voteze.
- Rasa caucaziană era de-a dreptul oripilată de tendința afro-americanilor de a avea drepturi egale, de a împărți același autobuz sau toaletă sau carafă. Simțeau că e pur și simplu nefiresc!
- Un pic mai aproape de noi, relațiile și viața sexuală premaritală. Încă ne bat cu degetul în ceafă respingerea strămoșilor, judecata, rușinea și frica de pedeapsă din cauza păcatului și a imoralității implicate tradițional.
Rolul Psihoterapeutului e diferit de cel de istoric, preot, autor de ficțiune, moralist, țață bârfitoare sau oricare altul. E acel om care înțelege sănătatea psihică în contextul personal al individului și o tratează în contextul știintific actual.
La Conferințele Naționale de Psihoterapie Psihodinamică Pozitivă ne acordăm instrumentele de lucru la prezent, la aici și acum, iar câștigul participantului depășește informațiile prezentate, prin apartenența la comunitatea de psihoterapeuți, prin sprijinul reciproc, conținerea și relațiile prietenoase și calde, prin energia frumoasa, umană.
Iar ăsta e CONTEXTUL și mediul creșterii noastre ca profesioniști și ca oameni mari.
Mulțumesc! Mi-a plăcut.
Și mai vin! 🙂
Articol scris de Mihaela GHICA
Foto: Marc Wieland