Pot spune că sunt un „veteran” al Școlii de Vară de Psihoterapie Pozitivă, participând aproape în fiecare an. Parcă mă văd la început de drum, la prima ediție a Școlii de Vară (la Arieșeni-Vârtop), încercând să înțeleg lumea mai largă a psihoterapiei pozitive. Eram fascinată de calitatea informațiilor, copleșită de profunzimea exercițiilor, de formatori și de colegii cu mai multă experiență, de ceea ce descopeream la mine și în mine.
Am înțeles atunci pentru prima dată, și mi s-a confirmat de-a lungul carierei mele, că psihoterapia e treabă serioasă și că… nu se poate fără autocunoaștere. Nicio relație din lume nu ajunge la profunzimea și intimitatea unei relații terapeutice în care suferința umană își deschide sufletul cu încredere și vulnerabilitate în același timp. Nu-i de ajuns că un terapeut să participe fizic la seminariile de formare și să învețe teoretic ce are de făcut, dacă nu are mai întâi el însuși experiența practică a autocunoașterii și a terapiei personale, dacă nu a făcut cunoștință cu propriile vulnerabilități, în așa fel încât să nu permită acestora să afecteze relația terapeutică.
M-am convins de asta și când am început să lucrez în cabinet. M-am convins cu fiecare caz în care aveam nevoie să mă întorc la carte și la teorie, cu fiecare supervizare în care mai aflam cum ceva din mine, încă insuficient cunoscut, intervenea în procesul terapeutic, fără să îmi dau seama.
M-am convins când am avut momente dificile în viață și am revenit în terapie ca pacient ca să le pot depăși. M-am convins în timpul formarii ca trainer, când am avut ocazia să observ și să particip la un întreg proces de grup alături de Liana DON, un formator de excepție, care a crezut în mine și m-a încurajat, deși, ca terapeut, mi-a cunoscut toate vulnerabilitățile. Mă tot chinuia o întrebare, pe care o evaluam eu însămi ca fiind stupidă, dar am pus-o, chiar și așa. N-am să uit niciodată momentul când am verbalizat-o cu inima cât un purice: „Crezi că aș putea deveni un terapeut și un formator bun știind câte au fost în trecutul meu?”.
Pe undeva, printr-un colțișor al minții mele, exista încă ideea preconcepută că numai oamenii ale căror vieți au fost și sunt perfecte pot fi psihoterapeuți buni. Îmi era încă oarecum teamă să fiu așa cum sunt, să vorbesc despre mine, să mă las văzută cu adevărat. Mi se părea că dificultățile trecutului sunt ca un fel de „boală rușinoasă” ce trebuie ascunsă, pentru că, dacă vor ieși la iveală, mă vor alunga din „paradisul” profesiei în care intrasem, ca mulți alții, tocmai pentru a avea șansa de a mă „repara” învățând și înțelegând teoria. Nimic mai fals! N-am reușit să schimb ceva numai pentru că am făcut o facultate de psihologie, un Master în psihanaliză, citind cărți și promovând examene. Reușisem să îmi demonstrez numai că știam teoria.
Și apoi, a urmat acel moment în care… Liana a zâmbit și mi-a răspuns simplu: „Tocmai de aceea cred că poți fi un terapeut și un formator bun. Pentru că ai avut încercări în viață, pentru că ai înțeles cum te-au schimbat, pentru că le-ai înțeles rostul și nu mai au putere asupra ta”. Momentul meu de „Aha!”. Insightul care mi-a schimbat perspectiva. Momentul eliberator și, în același timp, plin de recunoștință, speranță și încredere.
Despre autocunoaștere am ales să vorbesc în workshopul meu anul acesta. A fost primul an în care am participat la Școala de Vară în calitate de formator. A venit vremea să dau mai departe din experiența acumulată și ceea ce am primit la rândul meu de la toți oamenii care m-au format, supervizat și îndrumat de-a lungul timpului: Antonella MATEI, Gabriela HUM și Liana DON, Arno REMMERS, Dem ZAMFIRESCU și mulți alți profesioniști și autori pe care îi citesc și admir.
Am fost inspirată și de cartea lui Michael B. Sussmann: O chemare curioasă – Motivații pentru a deveni psihoterapeut, apărută la Ed. Trei. Dacă transferul este definit că o „tendință de a deplasa sentimente și atitudini din trecut asupra unei relații prezente, tot „Ce-i al meu?”, insuficient conștientizat, își poate „băga coada” în procesul terapeutic, influențând relația terapeutică. Și chiar dacă în mod conștient toți avem motive altruiste ca:
- a oferi ajutor semenilor,
- a fi parte a comunității,
- a înțelege și a cunoaște,
Mai există și motive inconștiente. Ele se află în subtitrarea tuturor celorlalte și ar putea fi gratificări narcisice, scopuri pulsionale sau unele legate de relații de obiect și dezvoltarea Sinelui.
Și… ca și cum nu ar fi lucrurile destul de complicate și așa… mai avem și fenomenul de contratransfer – adică reacții inconștiente la transferul celuilalt, adică ale clientului din fața noastră. Și contratransferul poate fi de ordin subiectiv, izvorând din experiențele trecutului nostru, sau obiectiv, generat de o ofertă relațională dificilă a celuilalt. Și… în timp ce contratransferul obiectiv este din categoria „Ce-i al tău?” și este o resursă valoroasă a procesului terapeutic, cel subiectiv este „ce-i al meu” și trebuie descifrat/conștientizat în supervizare.
Treaba noastră este să reușim să facem diferența. Pentru că și noi suntem oameni și reacționăm la fel ca toți ceilalți la anumite elemente comune (statut, certitudine, autonomie, relaționare, fair-play – modelul SCARF), dar și la propriile noastre conflicte bazale care se pot activa în relația terapeutică. Și riscul ca acest lucru să se petreacă este direct proporțional cu gradul de autocunoaștere pe care îl avem. Cu cât suntem mai conștienți de conflictele noastre interioare și bazale, de conceptele primare pe care le avem despre noi înșine, ceilalți, lume și viață, cu atât ne va fi mai ușor să înțelegem că și alții le au pe ale lor și să acceptam diferențele, cu empatie și congruență. Vom putea să fim alături de clientul nostru rezistând tentației de a considera că știm mai bine decât el cum „ar trebui” să-și trăiască viața. În realitate, nu putem ști, fiecare om este „expertul” vieții proprii. Și soluțiile pe care ei înșiși le găsesc, după ce înțeleg ce le bloca drumul, sunt cele mai bune pentru ei.
Mi-ar plăcea să cred că am reușit să transmit ideea că autocunoașterea nu înseamnă „a avea o mască perfectă”, ci a cunoaște cât mai mult din conflictele personale și a fi cât mai mult în contact cu latura ta profund umană și autentică. Ideea nu e nouă și nu îmi aparține. Au mai susținut-o și alții, încă de pe vremea când eu nici nu mă născusem: „În baza a zece ani de experiență în comisiile de admitere la New York Psychoanalytic Institute, Eisendorfer (1959), afirma faptul că un element luat în considerare în determinarea gradului în care persoanele care aplică sunt potrivite pentru profesie implică gradul de percepere al conflictelor interioare precum și conștientizarea faptului că nevoia lor de a-i trata pe ceilalți apare dintr-o nevoie de autoterapie. El subliniază faptul că incapacitatea de a se dispensa de „fațada de normalitate” indică lipsa de sensibilitate, conștientizare emoțională deficientă și, deseori, o patologie cronică mascată”(M.Sussmann, p. 61).
Concluzia? În modul cel mai simplist și cu mult umor se poate înțelege că noi, psihoterapeuții nu avem toate țiglele pe casă. Dar… știm asta, și, în mod simbolic, facem mereu lucrări de renovare, ca să nu ne tragă curentul. Viața noastră personală ne privește numai pe noi, dar în viața profesională avem datoria de a fi conștienți și atenți la diferențele subtile între ceea ce-i al nostru și ceea ce aparține experienței personale a clientului.
Sunt recunoscătoare că am avut oportunitatea de a împărtăși aceste idei colegilor și mulțumesc tuturor pentru încurajări și susținerea cu care a fost primit acest workshop.
Articol scris de Oana BODOR – master trainer în Psihoterapie Pozitivă
Imagine: Dustin Humes