Cea de a XII-a ediție a Școalii de Vară de Psihoterapie Pozitivă a fost despre fiecare dintre noi, a fost despre rădăcini și pămîntul care le susține, despre calea de creștere și transformare și, nu în ultimul rând, despre semințele sănătoase adăpostite în seiful locului de siguranță aflat în noi.
Am pornit în prima zi la drum cu un exercițiu de reîntâlnire a celei mai recente traume, doar că de data asta a fost pas în doi, căci fiecare dintre noi a putut păși însoțit de celălalt. Au venit apoi cărțile Dixit, cu imagini pictate în culori și forme diferite, așteptând cuminți ca fiecare traumă să se așeze în imaginea care o îmbracă cel mai potrivit. Ultima zi a călătoriei urma să redescopere și să pătrundă esența din spatele formei.
Am observat, apoi ne-am distanțat, doar pentru câteva zile, încercând să inventariem propriile profunzimi. Așa că am pornit să cercetăm, cu intenția de a găsi cel mai sigur loc din noi înșine: fie în corpul și simțurile noastre, fie în aria în care ne asumăm responsabilitățile și ne dorim controlul, fie în căldura venită din relațiile cu ceilalți sau în lumina dată de fuga de realitate și evadarea în imaginar.
Am revăzut mental fotografii și filme din depărtări, flash-uri din copilărie, prima amintire legată de părinți, prima despărțire de ei, frânturi din pericolele care ne-au amenințat într-un fel sau altul viața alături de mamele și tații noștri. Am înțeles cum drumul vieții se poate înfunda sub influența mixturii dintre dorințele frustrate, nevoile neîmplinite și amenințările puternice la adresa vieții noastre. Atunci, speranța fără voia ei, se lasă înlănțuită și sufocată, în timp ce noi rămânem cu răceala înghețului în fața conflictului dintre viață și moarte.
Am parcurs acum drumul cu ochii larg deschiși, pe o cale care trece prin neputință, prin teroare, prin vulnerabilitatea fără protecție, prin durere. Am continuat să inventariem intuind că pe undeva prin noi, chiar putem găsi potecile și aleile care ne încurajează să redescoperim încrederea în noi înșine, în lucrul bine făcut, în cei dragi de lângă noi și în sensul vieții.
Am descoperit unde începe cărarea stabilizării și a echilibrului interior și am fost uimiți din nou să vedem cum ea șerpuiește, de fiecare dată, prin inima locului sigur din noi. Am mai pășit pe trei-patru alei până am reușit să călcăm apăsat și mult mai sigur pe cărarea integrării. Travaliul nostru a fost protejat de invazia de endorfine iscată seară de seară de bucuria reîntâlnirii, a bancurilor spuse, arătate și mimate. Toate astea au stârnit nu doar veselia și eliberarea din noi, ci și Mafia care a ținut să fie din nou prezentă.
Materialul începea să devină mult prea prețios ca să treacă neobservat si nevalorizat. Diminețile yoga, completau serile entuziaste cu resurse bogate pentru desaga din călătorie. Din dimineața curajului, am trecut prin cea a acceptării, am intrat pentru o vreme și în cea a iertării, ne-am dus spre iubire de sine și am încheiat cu o odă a bucuriei adusă tuturor celulelor. Pe drumul metamorfozei, am urcat mai apoi și în autocare, unde unii dintre noi am intrat în contact cu corpul îndurerat, de răul de mișcare. Ne îndreptăm spre întâlnirea „veselă” – întâlnire cu moartea, reamintindu-ne că la un alt capăt al Cimitirului Vesel se află Memorialul Durerii.
Cavnic, jud. Maramureș
Am continuat pe drumul stabilizării în căutarea integrării și ne-am apropiat de Casa Olarului Daniel Les. Aici simplitatea vieții ne-a reașezat liniștea interioară și ne-a întors pentru câteva clipe privirea la rădăcini și la pământul în care sunt ele înfipte. Olarul simplu, integrat după ce ne-a hrănit cu vorbe de duh și bucate de suflet, ne-a dus la vale, unde ne-a lipit mâinile de lutul de pe roata lui de olărit.
Ne-a ghidat în simțirea contactului seducător cu pământul, în procesul modelării blânde dar totodată ferme a lutului. Din aceste atingeri între mâini și țărână, s-au născut blide, farfurii mai mici sau mai mari, fiecare unic amprentate de linia vieții.
Ploaia cu tunete și fulgere a oprit pentru o scurtă vreme lecția creației. Era necesară o purificare de Sus pentru o mai bună fixare a învățămintelor și o firească integrare a experienței atât de vii și copleșitoare. Ne-am reîntors apoi la bază, sănătoși, stabili, coerenți, flexibili și plini de expresivitate, mult mai conștienți de forța vieții cu care navigăm prin OCEAN-ul plin de întâmplări.
În ultima zi cuvăntul a fost dat cărților Dixit, care au început să vorbească între ele, să-și etaleze formele, culorile, dorințele, spaimele, darurile ascunse și nevoia de a fi auzite. Și am ascultat și am auzit: cărțile au spus povești cu adevărat reale, cu adevărat vindecătoare, s-au lăsat văzute, s-au lăsat integrate în ciclul nesfârșit al morții și al renașterii.
„Am perioade negre. Dar cine nu le are? Însă nu ele mă au pe mine. Eu nu aparţin răului care mi se întâmplă, ci fiinţei care sunt. Aşa încât pot zice că am noroc că mi se întâmplă să am şi perioade negre.”
Irvin YALOM
Cavnic, jud. Maramureș
Material scris de Cecilia Teodora ANGELESCU