Dacă, acum o lună, mi-ar fi spus cineva că voi petrece aproape o săptămână vorbind despre moarte și că mă voi întoarce acasă zâmbind, probabil aș fi ridicat puțin din sprâncene.
Nu sună chiar ca definiția concediului ideal.
Și totuși, exact asta a fost pentru mine Școala de Vară de Psihoterapie Pozitivă.
Tema celei de-a XIX-a ediții, Conștiința Finitudinii, nu a fost una ușoară. Am vorbit despre moarte, despre pierdere, despre sens, despre limite și despre toate acele „morți” simbolice pe care le trăim de-a lungul vieții. Este unul dintre subiectele despre care, chiar și ca psihologi, vorbim greu. Ne întâlnim cu ea în cabinet, în poveștile pacienților, în propriile pierderi și, uneori, preferăm să o ținem la distanță. Numai că, timp de câteva zile, nu am mai avut unde să fugim. Și cred că ne-a prins bine.
Jocul cu mărgele de timp
Prima zi a început alături de Liana DON, cu workshopul „Jocul cu mărgelele de … TIMP – între finitudine și dăinuire ”.
A fost una dintre acele întâlniri în care teoria și experiența se împletesc firesc. Am explorat felul în care timpul poate fi ceea ce măsoară ceasul alături de spațiul în care se așază regretele, momentele de grație și alegerile care ne modelează viața.
Dar nu am rămas doar la nivel de idei. Am fost invitați să ne scriem testamentul afectiv, cum vrem să fim amintiți de către ceilalți și, cum nu, am intrat în hipnoză, fiecare făcând propria călătorie interioară. Pentru unii a fost liniște, pentru alții emoție, pentru alții întâlnirea cu întrebări pe care poate le evitau de multă vreme. Fără să forțeze concluzii, ne-a invitat să ne întâlnim cu propriul parcurs și cu felul în care alegem să dăm sens timpului pe care îl avem.
Un moment pe placul meu a fost confecționarea brățărilor din mărgele.
Fiecare mărgea avea un sens.
Unele reprezentau regrete.
Altele, momente de grație.
La final, fiecare purta la încheietură propria poveste.
Și m-am gândit cât de frumos este că, luând din aceeași cutie cu mărgele, niciuna dintre brățări nu semăna cu alta.
Exact ca viețile noastre.
Întrebările pe care le iei cu tine
A doua zi, Alexandru (Sandu) STERMIN ne-a invitat într-o călătorie prin ceea ce a numit „jungla existenței”.
Pornind de la natură, antropologie și experiențele sale din Amazon, ne-a propus o perspectivă surprinzătoare: moartea nu apare doar la sfârșitul vieții. Ea este prezentă, simbolic, în fiecare alegere importantă, în fiecare pierdere, în fiecare identitate pe care o lăsăm în urmă.
Am vorbit despre identitate, libertate, iubire, burnout, invidie, neiertare (despre neiertare am avut o întreagă dezbatere cu el la pauză, sîc) și sensul vieții, privindu-le ca pe „specii înrudite cu moartea”, forme diferite ale doliului pe care uneori nu îl recunoaștem.
Ne-a mai condus Sandu și în întâlnirea cu „sinele care ar fi putut fi”.
Ce îi spui?
Ce îți spune?
Și, poate cea mai importantă întrebare:
Ce din ceea ce invidiezi la ceilalți vorbește, de fapt, despre propriul tău sine netrăit?
Am plecat fără toate răspunsurile și cu un sentiment că multe dintre dificultățile pe care le întâlnim în cabinet pot fi privite, uneori, prin lentila doliului pentru ceea ce nu a fost sau nu mai poate fi.
O școală despre moarte… și o plimbare cu căruța
Dacă ar fi să aleg una dintre imaginile care va rămâne cu mine despre tabăra din acest an, probabil nu va fi din sala de curs. Va fi din ziua în care am urcat în căruță. Recunosc, mi s-a părut una dintre cele mai frumoase ironii ale întregii școli.
În mijlocul unei săptămâni dedicate morții, (unii dintre) noi ne-am urcat în căruțe trase de cai, am mers încet-încet prin sat, printre dealuri, pădure, ciuperci, miros de cimbrișor și s-a lăsat cu slană, pită cladă pe vatră ca la bunica (seara de dinainte vorbeam cu Liana de pita de casă caldă), ceapă, pălincă, oameni frumoși și foarte multe râsete. Seara s-au făcut coronițe de sânziene, s-a pregătit lumea pentru visat ursiții (nu urșii, care erau și ei prin zonă).
Am stat pe iarbă. Am povestit.
Seara am jucat mimă până ne-au durut obrajii de râs.
Și mi-au venit în minte cuvintele lui Lucian Blaga:
„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.”
În ziua aceea am înțeles versul acesta.
Pentru mine, veșnicia înseamnă satul bunicii mele.
Natura.
Oamenii care încă au timp unii pentru alții. Întâlnirile dintre ei.
Dealurile care au văzut generații întregi venind și plecând.
În ziua aceea am simțit că moartea și dăinuirea, cum spune Liana, nu se exclud.
Se completează.
Iar viața se întâmplă undeva între ele.
Despre suferință și speranță
Una dintre cele mai emoționante întâlniri ale școlii a fost cea cu dr. Dana HERȚA, care ne-a vorbit despre suicid și intervenția în criza suicidară.
Un subiect greu.
Poate unul dintre cele mai grele pe care le întâlnim în profesia noastră.
Și totuși, felul în care Dana a reușit să vorbească despre el a fost remarcabil.
Cu discreție, așa, ca ea.
Cu blândețe.
Cu mult respect pentru omul aflat în suferință.
Am discutat despre modelul lui Edwin Shneidman, despre psychache – durerea psihică profundă –, despre ambivalența persoanei suicidare și despre cât de important este să rămânem prezenți lângă omul care suferă. Și că, uneori, cea mai valoroasă intervenție nu este o soluție. Este prezența noastră.
Și ne-a mai condus într-un exercițiu, Cercul Eșecului (personal sau profesional) și ce emoții sunt la început și ce rămâne/se transformă după ce reușim să trecem prin cerc.
Despre moarte, credință și sens
Ultima întâlnire ne-a purtat într-o altă perspectivă asupra finitudinii.
Părintele Ștefan CRIȘAN ne-a invitat la reflecție asupra morții, iertării, iubirii și speranței.
Am vorbit despre relații, despre sens, despre rugăciune și despre felul în care fiecare dintre noi își construiește propria relație cu ideea de sfârșit.
Ne-a propus o întâlnire cu moartea. A fost o invitație la dialog, nu cu sfârșitul în sine, ci cu propria noastră finitudine. Paradoxal, exercițiul nu a vorbit atât despre cum murim, cât despre cum alegem să trăim. Despre ce am vrea să rămână după noi, ce mai avem de iertat, ce mai avem de spus și, poate, ce amâni de prea mult timp.
Cred că există oameni care nu ridică niciodată vocea și, totuși, reușesc să umple o încăpere. Părintele este unul dintre ei. În jurul lui pare să existe un har liniștit, greu de explicat și ușor de simțit.
Întâlnirile care rămân
Dincolo de workshopuri, exerciții și notițele care acum ocupă câteva pagini bune din reMarkable, cred că cel mai valoros lucru al acestei Școli de Vară au fost oamenii.
Conversațiile care începeau la cafea și continuau până târziu în noapte.
Mesele împreună.
Râsetele.
Tăcerile care nu incomodau pe nimeni.
Discuțiile despre psihoterapie care, fără să ne dăm seama, ajungeau la familie, copilărie, muzică, filme bune, călătorii sau rețete de mâncăruri și prăjituri.
Mi-am amintit de Martin Buber și de ceea ce el numea „encounter” – întâlnirea autentică dintre doi oameni care aleg să fie prezenți unul pentru celălalt.
Cred că exact asta se întâmplă, an de an, la Școala de Vară.
Nu ne întâlnim doar ca psihologi, psihoterapeuți, medici sau studenți.
Ne întâlnim ca oameni.
Și poate tocmai de aceea plecăm de fiecare dată puțin schimbați.
Recunoștință
Am plecat acasă cu și mai multă admirație pentru umanitatea Lianei DON, pentru carisma caldă și blândețea lui Sandu STERMIN, pentru discreția și profesionalismul Danei HERȚA și pentru harul liniștit al părintelui Ștefan CRIȘAN.
Și cu multă recunoștință pentru Gabriela HUM (mama noastră bună, cum i-am spus că am visat-o de câteva ori) și întreaga echipă a Asociației de Psihoterapie Pozitivă, care reușesc, an de an, să creeze o comunitate.
Un loc în care învățăm, reflectăm, ne vulnerabilizăm, râdem și ne reamintim de ce am ales această profesie.
A fost o săptămână despre moarte. Dar în care, în fiecare zi, am învățat câte ceva despre cum să trăim mai conștient, mai autentic și mai aproape unii de ceilalți.
Iar acesta este, poate, cel mai frumos paradox al Școlii de Vară de Psihoterapie Pozitivă din acest an.
Articol scris de Monica FILIMON