Există experiențe care nu se așază pur și simplu în memorie, ci în carne, în respirație, în felul în care ne așezăm în lume după ce le trăim. Așa a fost această călătorie – o explorare vie, surprinzătoare, uneori incomodă, dar profund umană, care a atins în mine corzi pe care nici nu știam că le am.
Încă din prima zi, am fost atinsă de o emoție rară: surpriza. Nu orice fel de surpriză, ci una caldă, care te molipsește cu deschiderea celuilalt. Raluca a intrat în sală cu o lumină în privire și o curiozitate care a devenit contagioasă. Era o energie greu de descris în cuvinte, o deschidere care a topit orice defensă, mai profundă decât în orice comunitate profesională pe care am întâlnit-o până acum.
A fost fascinant să descopăr cât de vastă este diversitatea relațională — o lume întreagă dincolo de diada monogamiei, care, deși la început a trezit în mulți dintre noi o rezistență firească, s-a transformat treptat într-o curiozitate vie și, poate, într-un mic gust al „occidentului” interior, acolo unde libertatea se întâlnește cu cunoașterea.
A deschis în mine uși neștiute. Am învățat — cu un soi de rușine recunoscătoare — despre felurile în care oamenii iubesc, despre compersie, despre sexualitatea femeii care, în esența ei narcisică, nu are nevoie de aprobarea unui bărbat pentru a se simți frumoasă sau dorită. Am înțeles altfel și sexualitatea bărbaților, acel dor după a fi dorit — poate tocmai de aceea imaginea „dick pic”-ului are un substrat mai profund decât am râs-o adesea. Am privit apoi către Modelul Balanței care a așezat, pe patru arii distincte — corp, muncă, relații și fantezie — câte o piesă identitară: sexul biologic, identitatea de gen, orientarea romantică/sexuală și expresia de gen. O hartă nouă, neașteptată, care a reordonat gânduri vechi.
A doua zi a venit cu profunzime și cu o întoarcere către poveștile care ne-au sculptat iubirea. Liana a adus în discuție modul în care narațiunile de dragoste — cele văzute, citite, trăite — au modelat subtil, dar decisiv, felul în care ne raportăm la sexualitate. A fost revelator. Am identificat în mine ecouri ale unor povești vechi care încă șoptesc în alegerile mele.
Ne-am afundat apoi în psihodinamica ființei — de la inconștientul colectiv la cel personal, de la conștient la supraconștient — și am privit către ceea ce pulsează acolo: dorință, eros, atracție, viață. „Erosul – forma umană a iubirii prin care batem moartea.” Un gând care mi-a rămas agățat de suflet. Am privit înapoi, spre istoricul nostru relațional, nu ca pe o listă de nume, ci prin lentila nevoilor neîmplinite, a problemelor apărute și a urmelor lăsate.
Un exercițiu neașteptat ne-a condus din gând în emoție, din emoție în trup, și de acolo în fantezie. Am mirosit parfumuri, ne-am lăsat atinși de sunete, de texturi, apoi ne-am lăsat purtați de hipnoză. O spirală senzorială care ne-a deconstruit și reconstruit.
Cu Arno am pășit într-un teritoriu delicat: cel al transferului și contratransferului erotic. O zonă pe care mulți o evită, dar care arde mocnit în munca noastră. M-a atins profund ideea că și corpul meu este un instrument terapeutic, nu doar mintea. Și am reținut o metaforă care mi-a rezonat puternic: pacientul e ca o chitară dezacordată — dacă o coardă nu sună bine, întreaga armonie e distorsionată. Iar noi, terapeuții, suntem acordorii tăcuți, cu gesturi fine și atente, aducători de echilibru.
Ultima zi… n-am mai notat nimic. Pentru că am fost acolo cu totul. Prezentă. Conectată. Ovidiu a adus în spațiu o lejeritate și o siguranță care ne-au ținut vii, deși eram toți obosiți până în oase. A fost interactiv, viu, real. Nimic superficial. Doar oameni obosiți, dar cu ochii larg deschiși spre ceea ce contează cu adevărat.
Dincolo de conceptele noi, exercițiile surprinzătoare și perspectivele care ne-au răsturnat convingerile vechi, a existat un alt fir subtil, dar profund: dinamica de grup. A fost aproape arhetipală — o adunare de străini care, pe parcursul zilelor, s-au transformat într-un trib temporar, unul tandru, intuitiv, aproape matern. M-am întrebat dacă această tandrețe colectivă a fost influențată de tematica din acest an — sexualitatea. Poate că, vorbind atât de deschis despre corpurile noastre, despre dorințe, rușini, fantezii și plăceri, am reușit, paradoxal, să ne umanizăm unii pe alții dincolo de orice carcasă profesională. Să ne privim ca oameni între oameni, cu nevoi de conexiune, de siguranță, de atingeri simbolice.
Am plecat de acolo cu o senzație că am fost schimbată. Nu brutal, ci printr-o serie de atingeri subtile care mi-au reconfigurat peisajul interior. M-am simțit vie, curioasă, vulnerabilă și puternică în același timp. A fost mai mult decât un seminar. A fost o reamintire. A ceea ce suntem. Și a ceea ce putem deveni când ne lăsăm priviți, mirosiți, înțeleși — cu totul.
Articol scris de Viviana OBĂDĂU & Florina PREDA