Luna aceasta am avut oportunitatea de a participa la conferința Internațională a Trainerilor în Psihoterapie pozitivă (ITS – International Trainers Seminar), organizată online de către WAPP (World Association of Positive Psychotherapy). Printre diverse prezentări, timp de o oră am avut marele privilegiu să ascult povestea doamnei Dr. Muni H.Tahzib, medic pediatru în New York, cu o experiență de 25 de ani de activitate, care ne-a povestit experiența ei cu pandemia COVID din 3 perspective: ca medic, ca pacient și ca om.
Nu știu câți dintre noi cunoaștem perspectiva medicilor și mai ales a celor care au fost infectați și au fost nevoiți să își reia activitatea după infectare, iar asta dacă au supraviețuit! Emoțiile prin care treci în momentul în care asculți o astfel de mărturie sunt multiple. Eram aproximativ 80 de participanți și pot spune că ne-am sincronizat atât lacrimile, cât și mirarea despre ce înseamnă viața unui medic din prima linie, de la lipsa de echipamente cu care s-au confruntat în prima etapă a pandemiei, la numărul copleșitor de decedați și, mai ales, despre cum tot ceea ce știai despre medicină, brusc nu se mai aplică. Și nici timpul parcă nu te ajută.
Ei bine, ce e de subliniat din această experiență expusă din 3 perspective?
A fi pacient infectat cu COVID este un proces al singurătății, ești singur în asta, treci singur prin asta, cei care vor să îți fie alături nu pot să o facă deoarece nu le este permis să te viziteze. Este acel moment de care fugim uneori și prin care inevitabil este nevoie să trecem ca să învingem boala. Un moment în care facem cunoștință cu corpul nostru mai mult decât până atunci, cu fricile, resursele și capacitățile noastre. În acele momente de singurătate, poate reușești să îți aduni resursele și să trimiți mesaje de adio celor dragi, să lași anxietatea să te facă să verbalizezi tot ceea ce poate până atunci nu ai avut timp, curaj să verbalizezi. Să îți iei adio în mod conștient este un moment de asumare a morții.
Din perspectiva celui care a fost infectat și care se confruntă cu sechele ale infecției, aflăm că atenția poate fi concetrată pe lucrurile care funcționează la noi – vederea, auzul, mobilitatea etc. Și putem să găsim modalități prin care, cu ajutorul părților funcționale, să ajutăm parțile rănite să se refacă și să funcționeze ca întreg. Virusul este fără doar și poate contagios, ne-a scos din zona de confort și din toate lucrurile pe care credeam că le știm sau pe care le controlăm, însă ne-a oferit o lecție ca umanitate, dar și ca indivizi.
Ne-a învățat în primul rând să ne confruntăm cu lucrurile pe care încercăm să ni le punem în umbră și să le ascundem: singurătatea, moartea, frica, incertitudinea, furia. Acele emoții pe care treptat, în experiența noastră, le-am etichetat ca fiind negative, și care trebuiau ascunse pentru a nu ne pune într-o lumină pe care ceilalți nu o pot accepta.
Iar astăzi, prin experiența lui Muni, am realizat că acest COVID mi-a oferit o lecție importantă, o lecție în primul rând a umanității. Pentru a cunoaște lumina, este nevoie să pășești în întuneric, nu doar în întunericul ființei tale, ci și în întunericul lumii. Da, prețul acestui întuneric este furia, este nevoie să ieșim din zona de confort și să ne adaptăm unor noi norme, reguli, să învățăm să ne înțelegem fricile, să ni le acceptăm și să ne dăm voie să le simțim.
Avem dreptul să simțim toate aceste lucruri, iar atunci când reușim să ne dăm într-adevăr dreptul să le simțim, ne-am asumat acea emoție ca fiind parte din noi.
Acel moment de asumare este lumina pe care o dorim să o aducem în viața noastră.
Articol scris de Diana Iulia POP
Foto: Jenny Huang